Ghiocel, floare mică, un inestimabil simbol al primăverii, un sinonim al ei, aducător de frăgezime, noutate vegetală, puritate și imaculat. Ai impresia că unele adjective, precum, gingaș, plăpând, pur, firav, au apărut în limba română privind la această plantă. Ghiocelul este obiectul comparației în cele mai delicate sintagme – gingaș/ă ca un ghiocel, plăpând/ă ca un ghiocel, suav/ă ca un ghiocel. Acest lexem vine și cu conotațiile de antiteză – plăpând dar puternic, sparge gheața, înfruntă gerul, gingaș, dar semeț, iese primul de sub zăpadă. „Ghiocelul” este sinonimul poetic nu doar al primăverii, al sentimentului de neprihănire, inocență, candoare, dar semnifică un nou început.
„Nu poți scoate ghiocei de sub trotuar” – o expresie frazeologică care indică imposibilitatea unei acțiuni, dar totodată și măreția acestei flori, nu orice floare își ițește capul de sub gheață.
GHIOCEL sm [At: DRĂGHICI, R. 174/30 / P: ghi-o~ / V: ghe~ / Pl: ~cei[1] / E: ns cf ghioc1] 1 Ghioc mic. 2 Mică plantă erbacee perenă cu frunze liniare, cu o singură floare albă, în formă de clopoțel, aplecată în jos, care înflorește primăvara foarte timpuriu Si: (reg) aișor primăvăriță (Galanthus nivalis). 3 (Bot; reg; îc) ~ei-mari sau -bogați Omătuțe (Leucojum aestivum). 4 (Bot, reg; îc) ~-de-grădină Zarnacadea (Narcissus pseudonarcissus poeticus). 5 (Bot; reg; îc) ~ei-de-munte Coprină (Narcissus radiiflorus). 6 (Bot; reg; îc) ~-de-toamnă Plantă decorativă cu floarea mare și frumoasă, cu floarea galbenă aurie.
Denumirile populare ale unor specii de ghioceii
AIȘÓR, aișori, s.m. (Bot.) 1. Plantă erbacee din familia liliaceelor cu frunze plane, roșietice și cu flori galbene–aurii (Allium ammoophilum). 2. Usturoiță. 3. Ghiocel. [Pr.: a–i–] – Ai^4 + suf. –işor.
OMĂTÚȚE s.f. pl. Numele a două specii de ghiocei, cu flori albe mirositoare, care cresc în lunile februarie–mai prin păduri, livezi și fânețe (Leucojum aestivum și vernum). – Omăt + suf. –uță.
PRIMĂVĂRÍȚĂ, primăvărițe, s.f. (Bot.; pop.) Ghiocel. –Primăvară + suf. –iță.
Etimologia cuvântului „ghiocel” în alte limbi
Ghiocel = (l. franceză) perce-neige (în traducere mot-a-mot înseamnă „a sparge, a străpunge zăpada”)
Spunea s-a saturat să fie privită ca un ghiocel și voia să o ia de la capăt și să devină vedetă. =
Elle en avait assez d’être mise à l’écart, elle voulait repartir de zéro et devenir une star.
Sunt o combinație intre margarete și ghiocei. = Un croisement entre des tulipes et des marguerites.
Ghiocel = (l. germană) schneeglöckchen
Stăm ca ghioceii și sperăm să ajungem la o înțelegere. = Wir streben demütig einen Vergleich an mit den allerbesten Absichten.
E unul care a luat-o pe un drum presărat cu ghiocei, spre focul veșnic? = Einer, der den breiten Rosenpfad zum ewigen Freudenfeuer wandelt?
Ghiocel = (l. rusă) подснежник (în traducere mot-a-mot înseamnă de sub zăpadă)
April ~ Ștefan Octavian Iosif
Streşinele se dezgheaţă,
Picură mărgăritare…
Ce de lume! Ce de viaţă!
Şi ce larm-asurzitoare!
A întinerit natura;
Negustorii zdrenţuroşi
Ţipă cât îi ţine gura:
— Hai la ghiocei frumoşi!
În mansardă locuieşte
Un artist. Băiet sărac,
De un ceas se chinuieşte
Ca să vâre aţă-n ac.
Şi cârpindu-şi, biet, cum ştie
Pantalonii vechi de dril,
Fluieră de bucurie…
Bine ai venit, april!
Zi de iarnă ~ Alexandru Macedonski
Se-nnorează ceru-albastru,
Nici o floare, nici un astru,
Căci şi cer ca şi pământ
Pus-au vara în mormânt.
Toate frunzele-adorate
Zboară-n vânt amestecate…
Corbi şi ciori-nnegresc pe sus…
Rândunelele s-au dus.
Fulguieşte de ninsoare
În pustiile ogoare,
Urlă crivăţu-n copaci…
Vai de oamenii săraci.
De la munte pân’ la baltă
Numai crivăţ ce te saltă;
Numai cer posomorât
Peste câmpul mohorât.
Bătătura e pustie
De belşug şi veselie,
Şi de-al verii cântec viu
Orice suflet e pustiu.
Sus la stânele din munte
Pe zăpadă îşi fac punte
Lupi prădalnici şi mişei…
Vai de turmele de miei.
Peste tot numai zăpadă,
Ce s-adună în grămadă
Sau se-mparte-n fel de flori
Sub ai vântului fiori.
Prin pădurea troienită
Nu e cracă nenflorită,
Dar în loc de ghiocei
Pretutindeni e polei.
De prin coşuri iese fumul
Ce mereu îşi trage drumul
Sub al iernii cer senin…
Vai de cei fără cămin.
Prin oraşe umblă-n sănii
Fel de feluri de jigănii
Ce-năuntru nici nu-ncap
De samur şi de sângeap.
Tot prin falnice locaşe
Îşi duc frunţile trufaşe,
Dar de nas, de nu le-ajungi,
Sub mănuşi au gheare lungi.
Viscol, crivăţ nu-i atinge,
Soba-n veci nu li se stinge…
Sunt boieri sau boieriţi…
Vai de oamenii cinstiţi.
Cântecele unui greier de Cincinat Pavelescu
În viața mea de pribegie,
Gonit mereu de-al soartei bici,
Am îngânat cântece mici
De dragoste și ironie.
Și, cum trăiam mai mult în vis,
Făcui risipă de simțire
Și-n versuri șchioape am închis
O lacrimă lângă-o zâmbire!
Am îngânat cântece mici,
Fără pretenție să fie
Gustate la Academie,
Căci toate versurile mele
Mici diamante, mici mărgele,
Buchete fără de panglici,
Garoafe, crini și ghiocei,
Sunt scrise doar pentru femei
Și pentru patru-cinci amici.
Când iarna am simțit că soba
Pe versu-mi cald nu pune preț,
Cu grabă m-am drapat în roba
De magistrat, ca să nu-ngheț.
Și-am colindat întreaga țară
Cinstit c-o leafă de aprod,
Purtând sub robă o chitară
Și-o inimă în loc de cod.
Azi iarna-mi bate la ferești
Și vântu-n recea-i simfonie
Parcă mă-ntreabă: Unde ești,
Poete, plin de veselie?
Hambarele mi-s goale, nici
N-am strâns, cu cântecu-mi de greier,
Grăunțe s-am până la treier.
Dar simt o umbră grea pe creier:
Uitarea celor mari și mici!
Și-n stepa iernii argintie,
Când singur, trist, fără amici,
Culeg poemele-astea mici,
Țipate-n nopți de insomnie,
Vreau să le-nchin, cu dărnicie,
Îmbogățitelor furnici!
Brâul Cosânzenii de George Coşbuc
Avea Ileana ochi de soare
Şi galben păr, un lan de grâu;
Vestmânt avea ţesut în floare
Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.
Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Şi-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.
Vrăjit era că, de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o dezmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde
Şi verile să-i fie reci.
Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă
Pândeşte brâul – l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea să-nţeleagă,
Şi el acum şi-ar răzbuna!
Ea trece-n dulce nepăsare
Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,
Iar păzitor pe vânt îl are –
Întreaga viaţă vis îi pare
Şi joc îşi bate de flăcăi.
Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,
Şi-n drumul lui umblând de-atunci
Simţea de-ajuns frumoasa fată
Că viaţa noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.
Din ochi albaştri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!
– „Atâta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi –
Visarea ta la ce ţi-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brâul să-l dezlegi!
Ea tremură zâmbind şi geme:
– „Norocul meu întreg îl vrei!
Ea numai pentru brâu se teme,
Că vor afla duşmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brâul ei.
– „De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fără grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros.
El zice-aşa, să zică iară,
Să-i facă gândul ei uşor,
Iar gându-i se topea de pară –
Şi-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată şi fecior.
Au fost ascunşi încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brâu şi l-a răpit.
Atunci Ileana şi simţeşte
Că-i arde plânsul în priviri;
Ea după brâu în jur priveşte
Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte
Că nu e brâul nicăiri.
Şi cum ea varsă desperată
Un plâns amar, un cald şiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
Frumosul brâu stropit de ploi.
Şi-n ceruri călătorul Soare
Râdea cu hohot repetat
Şi prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeţi răzbunătoare
De-a lungul brâului furat.
– „Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!
Şi-apoi plângea, mai mare mila,
Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.
De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din câte-au fost
Azi nu-i Ileana nicăirea,
De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.
Iar Soarele-n văzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
Îşi bate şi-azi de tine joc.
Dac-ai murit, frumoasă fată,
Furatul brâu e viu mereu:
Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.
Vin’ iubito! de George Topârceanu
Prin dumbrava se strecoara
Vant de vara,
Si cocorii, sir pribeag,
In adanc senin plutesc.
Canta cucu in huceag:
Cucule, cati ani traiesc?
Imbracatu-s-au in floare
De ninsoare,
Pomii toti de prin livezi.
Raul luneca pe prund
Asa limpede ca-i vezi
Pietricelele din fund.
Jos, in umbra de rachite,
Tainuite
Viorele s-au ivit,
Si-n par negru la femei
Cat de albi au inflorit
Parfumatii ghiocei!
Vin”, iubito! O poveste
Trista este
Viata noastra cand s-a stins,
Dar e rai cand o traim.
Vino! Domnul dinadins
Ne-a facut sa ne iubim:
A pus vara in dumbrava
Si-a zis: „Na-va
Crangul plin de cantatori,
Si copacii inverziti,
Si poienile cu flori
Vi le dau sa va iubiti! „
Pastel alb de Mircea Demetriade
Făr’ de idei și făr’ de scop, nehotărât,
Un gol arid, nelocuit, păstrez în mine;
Un cer murdar, meschin, urât,
Ce-nchide-n nori apusul vis și-a lui lumine.
Și orișicând dacă-aș voi, și orișicând
Norii să-i sparg, lacrimi șuvoi din ei să cadă,
Zadarnic cerc… gerul vrășmas tot înghețând,
Cad fulgi… pustiul prins e de zăpadă.
Decolorat deasupra mea ți-l port de-acum
Albastrul cer ce mi-a zâmbit, copilărie;
Că astăzi griji, necaz și ani mă duc pe-un drum
Lipsit cu tot de ideal și de tărie.
Ca iarna alb, deși timid e-nsuflețit,
Și sub zăpezi plin de curaj tiptil se ține,
Din ochii tăi ce cu amor m-au ațintit,
Un ghiocel prevestitor de vremi senine.
Copilașii de Dimitrie Bolintineanu
„Seara primaverii caldă
Cu dulci lacrime ne scaldă;
Austrul ne-adoarme lin
În duiosul lui suspin,
Iar a nopții stea tăcută
Cu dulci raze ne sărută.
Dar noi nu mai adormim
De când plânsul ți-auzim,
Maica noastră, nu mai plânge,
Plânsu-ți inima ne frânge!”
Sora mare-era mireasă
Dalbă, mândră-mpărăteasă.
Sora mare tot aude
Și cu-aceste gânduri crude
— „Împărate, zise ea,
Dacă mâine n-ăi tăia
Cei doi brazi ce fruntea-nclină
Pe fereastra din grădină,
Casa ta voi părăsi
Și-n deșerturi voi fugi.”
Doamna zice și pe loc
Brădiorii cad în foc;
Dar prin iarba cea-nflorită
Și de rouă poleită,
P-un tapet de ghiocei,
Iată c-au sărit scântei,
Și scânteile rouate
Și de soare sărutate
Se schimbară-n doi feciori
Drăgălași ca două flori.
— „Noi suntem cei doi feciori
Cu cosițele-aurite…
Șir’te mărgărite!”
Mărgărelul, cât vorbea,
Singur iute se-nșirea.
Iară când a fost numit
Cu măicuța ce-au vorbit,
Cele mărgăritărele
S-au schimbat în lăcrimele.
Împăratu-a cunoscut
Copilașii ce-au pierdut,
P-a lor maică doritoare
El o scoate din prinsoare.
Însă soața-i vinovată,
Între doi fugari lăsată,
În deșerturi a plecat…
Soarele s-a-mbucurat.
Liliana JUC, șef Filială
Biblioteca Târgoviște în serviciul comunității 