Medalion literar-artistic

ODĂ, ȚIE, BIBLIOTECĂ!

 

Dacă aici pe Terra, în opinia noastră, Omul este cea mai perfectă creaţie a lui Dumnezeu, Cartea este creaţia cea mai perfectă a omului.
 Multiple şi diverse sînt minunile omului, dar cea mai mare dintre ele rămîne a fi totuşi cartea, unul dintre elementele cele mai productive ale cunoaşterii care conţine toate tipurile de mesaje, devenind puntea spirituală dintre milenii şi generaţii.
De carte trebuie să te apropii încet, liniştit, cu inima curată şi cugetul senin, aşa cum numai de lucrurile nemuritoare ne putem atinge, deoarece ea, cartea, e ceva dumnezeiesc.
 Cartea este realitatea cea mai paşnică, însingurată şi tăcută a lumii, iar esenţa acestei filosofii constă în faptul că ele, cărţile, formează acea pace contemplativă, care doar de la cărţi şi între ele poate fi învăţată şi simţită…
     De la carte trebuie să pornim şi tot la carte trebuie să ajungem, dacă vrem să ştim cine am fost, cine suntem şi cine trebuie să fim mai departe…
   ,,Cinseşte cartea cu cinstea ce se cuvine Evangheliei…” Octavian Goga.
Să zăbovim puţin asupra cărţii, care ne învaţă să fim mai înţelepţi şi mai frumoşi, iar pentru asta, ne îndeamnă Cicero ,,nu-i nevioe să fii un învăţat ca să iubeşti cărţile…”
(Dumitru Păsat. ABC-eu spiritual. Chişinău, 2006)
 Un om care citeşte, nu e niciodată  singur. Un om cu dragoste de carte nu se poate plictisi. Cine şi-a făcut din carte un prieten, nu va putea fi minţit prea lesne.
    Vrei frumos şi drept să creşti,

 

    Şi puternic? Să citeşti.

 

    Şi-atunci, file veline

 

    Devin aripi pentru tine,

 

    Dacă ai aripi de carte, zbori mai

 

    Sus, vezi mai departe…
              (,,Cartea” de Vasile Romanciuc)
Altarul cărţii – Biblioteca   
  Aici vine sufletul să se bucure, gândul să muncească, vederea să împrumute lumină.

E focul, unde se desfiinţează deşertăciunea şi sporeşte iubirea şi speranţa. E locul unde poţi

face înconjurul lumii într-o zi şi trăi cât alţii din afara lui într-o viaţă.
 E un spaţiu de evadare pentru unii şi regăsite pentru alţii. E biblioteca, cea care ne oferă speranţă şi de ce nu, un destin.
 Biblioteca e cel mai tămăduitor loc din lume.  Dacă ar fi vreodată să emigrez, — zice
N. Dabija, — locul acela nu ar fi o ţară, ci o bibliotecă.
Biblioteca e lăcaşul unde oamenii caută înţelepciune şi ea nu se împrumută cu carul, ci se cîştigă cu bobul, deaceea învăţat e omul, care nu mîntuie de citit.
 Lectura înaripează sufletul, îl face pe om să aibă cugetul liber şi gîndul viu,deaceea ,,Citeşte! Numai citind mereu, creierul tău va deveni un laborator nesfîrşit de idei şi imagini” — M. Eminescu.
 Câte comori stau între două coperţi!
De cîte ori deschizi o carte înveţi ceva din ea (proverb chinez).
 Cartea-i bună, când adună
Cartea bună gând adună. Iulian Filip
Şi cărţile au destinul lor: unele trăiesc în marile biblioteci, în sufletele oamenilor, altele mor pe rafturi ori sînt dezbrăcate în foi de împachetat, unele le prefacem în pulbere, pe altele le lăsăm Posterităţii.
Biblioteca este numai acolo unde se dă viaţă cărţii.  Filippe Turati
   Lădiţa fermecată
Scenetă
Povestitorul:
Era odată un om şi avea trei feciori. Într-o zi bietul tată a murit, şi n-a apucat să-şi scrie Testamentul. Atunci fraţii mai mari au început să împartă singuri averea între ei.
Fratele mai mare:
—  Eu voi stăpâni casa. V-am crescut, am avut grijă de voi, fiind cel mai mare, deci mie îmi revine partea cea mai bună.
Fratele mijlociu:
—  Atunci eu voi lua tot ce se găseşte în casă — mobilă, covoare şi restul zestrei.
Fratele mai mare (se adrezează fratelui mai mic):
 Iar pentru tine, a rămas ceva în pod, … o ladă.
Fratele mai mic:

 O iau cu tot ce este în ea?

Fratele mai mare:
Da, da, mare lucru vei găsi acolo?!
(Râd cu toţii…)
Povestitorul:
  Au trecut anii… casa celui mai mare a făcut crăpături, carii au ros din grinzile tavanului, din podea, uşile ieşiră din balamale.
 Fratele mai mare (cu indignare):
Ce mă fac cu casa asta drăpănată? Nici s-o vinzi, nu iei un ban, nici de trai nu mai e bună!
 Povestitorul:
Nici imobilul celui mijlociu nu arată mai bine. Scaunele au pierdut câte un picior, moliile au mâncat din covoare şi prosoape, nimic nu mai era la  fel.
Fratele mijlociu (cu tânguire):
Aş vrea să mă descotorosesc de toate obiectele acestea vechi şi demodate. Poate
n-am ştiut a le îngriji, dar poate n-am avut nevoie de toate?!
Povestitorul:
Între timp fratele cel mic, datorită lucrurilor găsite în cufăr a devenit mâna dreapta a împăratului, iar pe deasupra a luat-o de soţie pe unica fiică a împăratului.
Ei, iubiţi ascultători, cine a ascultat povestea mea, ce era în ladă?
(…)
Fratele mai mic: (cu bucurie)
Uite aşa, cine are carte, are în viaţă parte!
Ansamblul Spicuța, Lic. Dante Alighieri, clasele a IV-a,    înv. Carolina Locoman, Triboi Vera
Liliana Juc

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s